Deportat din Transilvania in 1944, Leopold Schobel a petrecut aproximativ 8 luni la Auschwitz pana la eliberarea lagarului de catre rusi. Intors in Romania, el s-a stabilit in Pitesti, unde a fost presedintele Comunitatii Evreiesti Pitesti din 1993 pana in 2002.
A crescut intr-o familie numeroasa, avand o copilarie fericita. Mai tarziu, in liceu a inceput sa simta persecutiile legionarilor, pentru simplul fapt ca era evreu. In jurul datei de 15 iunie 1942, a fost repartizat intr-un detasament de munca fortata la Miercurea-Ciuc
“Si am ajuns, la un moment dat, la marginea unui oras, nu stiu cum il chema, poate Starioskol, sau Novioskol, nu stiu care dintre ele, ca erau doua, unu’ langa altul. Manati cu pustile, am strabatut orasul. Cand l-am parasit, soldatii unguri ne-au dus intr-o groapa mare. Printre dealuri era, asa, o adancitura. Iar acolo ne-au obligat sa ne dezbracam la pielea goala. A trebuit sa le dam toate hainele si tot ce-am avut de valoare in rucsacuri. La unii dintre noi, au gasit bani unguresti. Au luat tot ce-au vrut. A fost o nenorocire!
Ne-au batut cu patul pustii, cu bata, cu pumnii, cu picioarele, cu varful ghetelor, cu tot ce-au nimerit! Aceasta teroare a durat trei ore! Nu stiam la care se mai opreste! Poate vine la mine? Sau la fratele meu? Sau la vecinul din dreapta? Sau la altii?… Cand au obosit, ne-au ordonat plecarea. Iar noi, am plecat de acolo batuti, indurerati, istoviti de cele traite!
De acolo, am umblat iarasi pe jos, si iarasi, si iarasi, inca aproape trei saptamani sau cat… Aproape tot timpul. Toata vara si toamna, noi n-am facut altceva. Doar sa marsaluim.”
“Era improvizat un lagar-carantina, unde am fost izolati noi, detasamentistii bolnavii de tifos. La Dorosici, in urma cu numai patru seri, in ultima zi de Pesach, spre miezul noptii, un grajd, sau hangar, sau ce a fost, in care incuiasera 800 de evrei bolnavi de tifos, fusese ars in intregime, cu oameni cu tot. Jandarmii au inchis usile, le-au batut in cuie, au dat foc simultan din toate colturile hangarului si au ars oamenii. Au scapat dintre ei doar cativa care erau chiar langa usa grajdului. Usa a ars, a cazut, iar ei au fugit afara. Soldatii horthysti au tras in acestia. Numai cativa au scapat cu viata. Acolo au murit 800 de evrei nevinovati, bolnavi!”
” Cand ne-am intors acasa in toamna lui ‘43, legile rasiale erau dure. Iar dupa invadarea Ungariei de catre stapanii SS, pe 19 martie 1944, viata noastra a devenit si mai grea, pentru ca zilnic apareau, cu iuteala trasnetului, o multime de legi impotriva evreilor. Prigonirea evreimii!
Traiam foarte izolati! Legile nu ne mai permiteau sa lucram. Evreii nu aveau voie sa fie proprietari, evreii nu aveau voie sa fie functionari, evreii nu aveau voie sa aiba magazine. Evreii nu mai aveau voie nimic.
Eu nu am avut probleme deosebite, dar situatia noastra, a evreilor se inrautatea. Alimentele erau pe ratii, targuielile se puteau face numai intre anumite ore. Nu mai aveam voie sa ascultam posturile de radio straine. Cine incalca ordinul, facea inchisoare, sau era internat sau platea amenda si aparatul de radio era confiscat de autoritatile politienesti. Populatia civila era atatata impotriva noastra atat in emisiunile radio, cat si prin ziare. Presa scria mult despre legile noi care apareau impotriva noastra. Se publicau legile antievreiesti si tot felul de inventii despre noi, evreii, si ritualurilor noastre. Si era teama si deznadejdea! Era teama! Nu aveai curajul sa mergi pe strada.”
„La 19 martie au intrat nemtii in Ungaria.Din 5 aprilie am purtat steaua galbena, obligati, incepand cu varsta de sase ani, toti, fara deosebire, femei si barbati. Rolul ei era acela al stigmatizarii noastre. Purtarea stelei galbene incuraja orice persoana rau intentionata sa ne faca rau, sa ne agreseze pe strada, sau sa ne insulte[..] Steaua galbena era o bucata de panza de culoare galbena, de 10 centimetri pe 10 centimetri, de forma stelei evreiesti, steaua lui David cu sase colturi. Era obligatoriu sa o coasem pe haina sau pe pardesiu, pe piept, in dreptul inimii. Ni s-a interzis sa parasim orasul”.Cartea Am fost la Auschwitz prizonier cu numarul A-13221 a aparut la Editura Lica in 2002. Continutul principal il reprezinta o serie de interviuri cu domnul Leopold Schobel, luate in 1998 de catre doamna Marilena Lica-Masala.
This is a short description in the author block about the author. You edit it by entering text in the "Biographical Info" field in the user admin panel.
Blogger Comment
Facebook Comment